"Sindromul Trepadusului Mioritic"
Sorin Tara este unul dintre artistii plastici cei mai controversati ai generatiei sale. Însa talentul si valoarea sa nu i-au fost pâna în momentul de fata contestate. Drept dovada stau zecile de expozitii personale vernisate. Prezentam aici marturia acestuia, care figureaza la dosarul cauzei, si care a fost reprodusa integral în volumul „Sindromul Trepadusului Mioritic”, capitolul VII:
(...)
Dupa vreo jumate de ora de desenat, în momentul în care tocmai închideam carnetelul de schite, plictisit de propriile mele desene, si ma gândeam ce dracu sa mai fac, usa salii de mese a fost trântita cu violenta de perete, în interior au intrat 2 indivizi (unu îmbracat în negru cu cagula, celalalt sport), cu bâte de base-ball în mâini, care pur si simplu m-au trântit la podea (fara sa dea binete mai întâi, sau sa se prezinte), urlând la mine: “Unde e celalalt, unde e sefu vostru???”.
Eu, socat si nevenindu-mi sa cred ca sînt brutalizat fara motiv în acest fel, i-am intrebat cine e “celalalt” si ca nu stiu nici un sef acolo, în afara de proprietarul cabanei.
Unul dintre ei (m-au întins pe burta pe podea) mi-a zburat efectiv carnetelul cu desene din mâna, cu o lovitura de picior, s-a suit cu bocancii pe mâinile mele (în timp ce celalalt îsi proptise bâta în capul meu, lovindu-ma usurel cu ea), racnind la mine ca daca nu zic urgent unde e “celalalt”, îmi vor rupe mâinile “ca sa nu mai ai cu ce desena”.
Eu le-am precizat ca sunt artist plastic si ca sânt acolo ca sa-mi exercit profesia, ca nu cunosc nici un “celalalt” si n-am nici un sef, si ca înafara de asta am venit sa vad cetatea de la Costesti, despre care învatasem în scoala.
Initial, vazundu-i intrând ca niste animale scapate din lesa, am crezut ca sînt niste infractori ordinari (în nici un caz oamenii legii) si ca mi-o sunat ceasul.
Vazând ca nu pot stoarce nimic de la mine, m-au târat în curte (aveam doar o bluza pe mine, nu m-au lasat sa-mi iau geaca si actele, desi era iarna) unde m-au pus sa stau cu mâinile ridicate si fata lipita de un perete rece (din când în când unul dintre ei ma lovea cu capul de perete, pe motiv ca de ce protestez) aproximativ o ora.
Am asistat cu groaza la scena incredibila în care proprietarul pensiunii a fost brutalizat (trântit în curte pe ciment, si lovit cu piciorul) de catre acesti asa-zisi “oameni ai legii”, desi sarmanul om nu facuse altceva decât sa-i întrebe ce cauta pe proprietatea lui, si ce învinuiri mi se aduc mie din moment ce ma trateaza într-un asemenea mod.
O individa mica, blonda, despre care mai târziu am aflat ca e procuroare, zbiera în gura mare la mine si la proprietar sa tacem dracului odata, sa nu mai protestam ca oricum protestam degeaba, mai bine sa zicem tot ce stim ca altfel e de jale cu noi, ca si asa face cum vrea ea pentru ca e ordin “de sus” si ea nu face decât sa îl îndeplineasca.
Astfel a început calvarul meu personal de o noapte si o zi, în compania unor oameni care se pretindeau mari aparatori ai legii romane si astfel am realizat cea ce banuiam, anume ca România în nici un caz nu este o tara unde artistii sau oricine altcineva beneficiaza de libertate de exprimare si, colac peste pupaza, în loc sa fie protejati de institutiile statului, sînt brutalizati, umiliti, învinuiti fara motiv, ba chiar terorizati de catre acestea.
Eu si ceilalti am fost perchezitionati cu violenta, ploua cu înjuraturi si jigniri la adresa noastra, noaptea respectiva am fost privat de cele mai elementare drepturi (nu am fost lasat sa dorm, am fost tinut în picioare în frig, nu mi s-a dat mâncare, etc)
(...)
Practic, am fost retinut o noapte si o zi (desi trebuia sa ajung de urgenta la Bucuresti) fara sa mi se aduca, în mod oficial, vreo acuzatie.
In tot acest timp, am protestat vehement contra tratamentului, am cerut sa mi se explice ce caut (?) acolo, dar, la toate acestea, poterasii ridicau din umeri, rânjeau la mine si pretindeau ca ei executa niste ordine si ca n-am decât sa ma duc sa întreb la sefii lor (desi îmi era interzis sa ma deplasez). Indignat, am cerut macar niste mâncare, la care unul dintre ei (care înfuleca de zor un sandvis enorm în fata noastra, plescaind cu pofta) mi-a latrat în fata, printre mestecaturi, ca daca vreau papa sa-i dau 50 000 (n-aveam bani la mine caci portofelul ramasese în cabana) si-mi da restul lui de sandvis, provocând hohotele de neoprit ale colegilor lui, care-l acompaniau cu vaicareli de genul: “Ba infractorule, ba nazistule, tu crezi ca noi avem salarii de parlamentari, ca sa va dam si voua papa???”
(…
(...)
Dupa vreo jumate de ora de desenat, în momentul în care tocmai închideam carnetelul de schite, plictisit de propriile mele desene, si ma gândeam ce dracu sa mai fac, usa salii de mese a fost trântita cu violenta de perete, în interior au intrat 2 indivizi (unu îmbracat în negru cu cagula, celalalt sport), cu bâte de base-ball în mâini, care pur si simplu m-au trântit la podea (fara sa dea binete mai întâi, sau sa se prezinte), urlând la mine: “Unde e celalalt, unde e sefu vostru???”.
Eu, socat si nevenindu-mi sa cred ca sînt brutalizat fara motiv în acest fel, i-am intrebat cine e “celalalt” si ca nu stiu nici un sef acolo, în afara de proprietarul cabanei.
Unul dintre ei (m-au întins pe burta pe podea) mi-a zburat efectiv carnetelul cu desene din mâna, cu o lovitura de picior, s-a suit cu bocancii pe mâinile mele (în timp ce celalalt îsi proptise bâta în capul meu, lovindu-ma usurel cu ea), racnind la mine ca daca nu zic urgent unde e “celalalt”, îmi vor rupe mâinile “ca sa nu mai ai cu ce desena”.
Eu le-am precizat ca sunt artist plastic si ca sânt acolo ca sa-mi exercit profesia, ca nu cunosc nici un “celalalt” si n-am nici un sef, si ca înafara de asta am venit sa vad cetatea de la Costesti, despre care învatasem în scoala.
Initial, vazundu-i intrând ca niste animale scapate din lesa, am crezut ca sînt niste infractori ordinari (în nici un caz oamenii legii) si ca mi-o sunat ceasul.
Vazând ca nu pot stoarce nimic de la mine, m-au târat în curte (aveam doar o bluza pe mine, nu m-au lasat sa-mi iau geaca si actele, desi era iarna) unde m-au pus sa stau cu mâinile ridicate si fata lipita de un perete rece (din când în când unul dintre ei ma lovea cu capul de perete, pe motiv ca de ce protestez) aproximativ o ora.
Am asistat cu groaza la scena incredibila în care proprietarul pensiunii a fost brutalizat (trântit în curte pe ciment, si lovit cu piciorul) de catre acesti asa-zisi “oameni ai legii”, desi sarmanul om nu facuse altceva decât sa-i întrebe ce cauta pe proprietatea lui, si ce învinuiri mi se aduc mie din moment ce ma trateaza într-un asemenea mod.
O individa mica, blonda, despre care mai târziu am aflat ca e procuroare, zbiera în gura mare la mine si la proprietar sa tacem dracului odata, sa nu mai protestam ca oricum protestam degeaba, mai bine sa zicem tot ce stim ca altfel e de jale cu noi, ca si asa face cum vrea ea pentru ca e ordin “de sus” si ea nu face decât sa îl îndeplineasca.
Astfel a început calvarul meu personal de o noapte si o zi, în compania unor oameni care se pretindeau mari aparatori ai legii romane si astfel am realizat cea ce banuiam, anume ca România în nici un caz nu este o tara unde artistii sau oricine altcineva beneficiaza de libertate de exprimare si, colac peste pupaza, în loc sa fie protejati de institutiile statului, sînt brutalizati, umiliti, învinuiti fara motiv, ba chiar terorizati de catre acestea.
Eu si ceilalti am fost perchezitionati cu violenta, ploua cu înjuraturi si jigniri la adresa noastra, noaptea respectiva am fost privat de cele mai elementare drepturi (nu am fost lasat sa dorm, am fost tinut în picioare în frig, nu mi s-a dat mâncare, etc)
(...)
Practic, am fost retinut o noapte si o zi (desi trebuia sa ajung de urgenta la Bucuresti) fara sa mi se aduca, în mod oficial, vreo acuzatie.
In tot acest timp, am protestat vehement contra tratamentului, am cerut sa mi se explice ce caut (?) acolo, dar, la toate acestea, poterasii ridicau din umeri, rânjeau la mine si pretindeau ca ei executa niste ordine si ca n-am decât sa ma duc sa întreb la sefii lor (desi îmi era interzis sa ma deplasez). Indignat, am cerut macar niste mâncare, la care unul dintre ei (care înfuleca de zor un sandvis enorm în fata noastra, plescaind cu pofta) mi-a latrat în fata, printre mestecaturi, ca daca vreau papa sa-i dau 50 000 (n-aveam bani la mine caci portofelul ramasese în cabana) si-mi da restul lui de sandvis, provocând hohotele de neoprit ale colegilor lui, care-l acompaniau cu vaicareli de genul: “Ba infractorule, ba nazistule, tu crezi ca noi avem salarii de parlamentari, ca sa va dam si voua papa???”
(…
Despre
© 2009 Creat de Thor's Son în Ning. Creează propria ta reţea socială
Embleme | Raportare eroare | Confidenţialitate | Termeni de utilizare a serviciilor
